Placerile zilei

Pentru mine nimic nu se compara cu o casa curata. Eu stiu ca unii pot gandi drept numai in dezordine,dar eu daca vad ceva neglijent cazut pe jos nu pot scrie!

Nimic nu ma poate fericii mai mult decat sa am casa curata.Si ceea ce numesc eu o zi perfecta este a te trezi de dimineata, a te imprieteni cu trompatul de aspirator pret de cateva ceasuri si a nu lasa din mana pamatuful pana cand de pe hol pana in cel mai afurisit unghier...nu ti-a scapat nimic! Si dupa ore de sudoare, nu simti deloc oboseala, ai topaii peste tot si ai energie cat o macara.

Sunt spaima scamelor, a lighioanelor ascunse pe la colturi,a prafului si la orice pare a fi lipicios si patat.

Pot spune ca am avut o zi perfecta, ceea ce inseamna ca m-am luptat cu solutiile de curatat si acum ma uit la Minune.Sa cureti e o placere, am un pufaici Eco cu miros de patrunjel de Mmhhhh...ai linge mobila,nu alta !

Si dupa fiecare sesiune indarjita de curatat, urmatorul lucru ce il fac este sa ma duc si sa cumpar flori. Si le pun in glastra mea lebada, frumos in centrul mesei.Astazi am cumparat trandafiri mici si galbeni, adormiti,sforaiciosi, ii aud...

Alta placere dubioasa a mea este sa fac ciorba. Deci nu va jucati cu ciorbele mele. Acum pot sa fac orice.

Eu cred ca am acesta putere miraculoasa si nu, nu pot muta ambalaje sclipiciaose cu puterea mintii si nu dau in carti de tarot- eu vad o mancare si stiu exact cum sa o prepar. Fara sa o gust.Mintea mea inoata in ingrediente si le desluseste misterul ascuns. In limpezimea acelei supe stiu exact ce pluteste, in mirodeniile si exotismul mancarii asiatice ghicesc ce nazdravanie face aburul atat de aromat. Si asa am inceput sa fac mancare Indiana si Thailandeza...

Asadar, ciorba mea preferata este cea de pui.Partea cea mai buna este masacrarea puiului intreg.Cu precizia unui pistolar sau jongler de carabusi ghemuiti sau cosar, manuiesc cutitul nu-stiu-cum dar intotdeauna desprind carnea perfect. Macelar ma faceam, dar mi-am ratat cariera...

Asa ca am facut ciorba de pui minunata in care am adaugat dulceata supei Miso si a Tom Yum-ului.Am exclus iarba de mare si radacinile de bambus si ta-da-par-am... felul perfect de a incheia o zi perfecta!

La final,merg la o plimbare in parc in timp ce ca un copil aiurit si pierdut in lumea lui, tin strans in mana o popsicle- ''acadeaua'' pe bat inghetata.Am descoperi-o aici si daca este vara, pai sunt zeci de popsicles in frigider! Si cum va trebui sa plec in vacanta in curand si ma gandeam sa scot frigiderul din priza, am un motiv perfect sa mananc trei pe zi ca sa nu se topeasca in congelator. Maratonul acadelelor de gheata...

De fiecare data cand mi se termina popsic-ul, ma uit la el cu ochi milosi, parca rugandu-l sa creasca la loc,sa mai am inca un strat de zmeura si unul de ananas. Mie mi-ar trebui un Gobstopper popsicle
( gobstopper fiind bomboanele interminabile din Charlie si Fabrica de Ciocolata ce nu se termina niciodata ! )

Dar cum nu le poti avea pe toate... alegi cele mai de pret placeri ale vietii . Iar eu le aleg pe ale mele.

Intamplare cu petale

De curand am mers la o seara muzicala-mixture de jazz si Scottish folk si seara a fost buna.
Muzica te facea sa te salti pe scaun si sa tii ritmul batut cu calcaiul piciorului.

Dar ce mi-a placut cel mai mult in seara aceea a fost altceva.

In intervalul dintre cele doua parti muzicale ale serii am iesit afara, iar in fata era o gradinita cu iarba frumoasa si oamenii purtau discutii sofisticate: despre vreme, despre retete cu haddock, despre ultimul trend in coafura,expozitia de pictura din centrul de arte, cum ca ceapa nu ar fi buna pentru rinichi si iar despre vreme.

Eram cu totii mult prea preocupati sa socializam.

 Dar un batranel simpatic tare se pare ca avea cu totul altfel de preocupari.Il urmaresc. Se plimba pierdut uitandu-se la picioarele ce i se incruciseaza.Furis, priveste cu coltul ochiului in stanga si dreapta sa vada daca este urmarit.Apoi se opreste si se apleaca sa ia ceva de jos, ceva colorat frumos ce statea intins in iarba.

Si in cea mai relaxata maniera posibila, cu un chip senin si o privire atat de satisfacuta, ridica de jos o floare mare si frumoasa de mac rosu si o baga in gura.
O mesteca incet,nu se grabeste, savureaza dulceata florii, sta cu ochii inchisi.Apoi inghite si zambeste.

Unii din noi au observat intamplarea si ne uitam surprinsi la el, aproape cu gelozie, pentru ca parea a se bucura atat de mult de desertul lui incat incepeai sa iti doresti si tu o floare de mac.

Il intreb ''You just ate that poppy flower...was it good?''

La care el raspune dand din cap ''âhâ''.

Si l-am admirat atat de mult pe batranelul care stia sa se bucure de micile placeri ale vietii...

Portlethen-locuri de prin Scotia.

Dupa denumirea oraselului in vechea limba Galica-Port Leathain, acest town se afla la aproximativ 7 mile departare de Aberdeen si merita a fi ''vizitat''.Este urmatorul punct de oprire dupa Cove Bay.
In zilele de vara si vacanta, cand intr-un final soarele binevoieste a incalzi granitul Aberdonian, eu nu stiu cum sa fac si sa plec mai repede din oras. Undeva... intr-o noua aventura, descoperire si eventuala ratacire-pentru ca nu ma pot abtine sa nu ma uit dupa fiecare colt de strada pana realizez ca habar nu am unde sunt, ca nu stie nimeni de mine, ca mi-am uitat telefonul acasa, ca sunt in acest colt de Scotie uitata; numai eu si camera mea foto...
Zis si facut.Ma trezesc de dimineata, impachetez lunch si o sticla de apa, palarie de soare, obiective de aparat si camera photo si nu in ultimul rand simtul necunoscutului si al calatorului nechibzuit.
Ajung la statia centrala de autobuz si ma uit pe panoul ce arata toate plecarile, incercand sa me decid incotro sa o apuc-de obicei nu caut niciodata pana sa plec de acasa, sunt pro spontaneitate!
Oscilam intre cateva variante: ori Montrose-acest orasel la nord de Dundee ce m-a cucerit intr-o seara cand nu am avut sansa sa il explorez dar catedrala luminata si multele statui m-au facut sa promit ca o sa ma intorc, Arbroath-un orasel situat si mai departe despre care nu stiam absolut nimic dar aparea pe lista si Portlethen.
Despre Portlethen stiam de la profesoara hippie din scoala unde lucrez ca este un loc cu peisaje incantatoare, ea mi-a spus ca locuieste exact langa mare, in partea veche a orasului intr-un sat de pescari uitat de lume.Fascinant!Dar a omis sa imi spuna ca ea avea masina personala si ca de exemplu autobuzele nu ajung acolo, pentru ca se afla in mijlocul la 'nicaieri''.
Asa ca aleg Portlethen ca si destinatie pentru ca era cea mai apropiata locatie si pentru ca stiam clar ca o sa fie langa mare. Marea de care nu ma pot satura,pentru ca in Romania nu o cunosteam decat o data pe an si atunci era plina de turisti care stateau tolaniti la soare ci nu ca aici, aproape pustie sau cu oameni prea infrigurati sa intre in apa. Aici o pot contempla mai mult.
Autobuzulu numarul 8 vine la timp si sunt surprinsa sa platesc numai trei lire dus-intors cu o reducere de student de care inca ma pot bucura pentru cel putin un an.Autobuzul merge incet, tare incet, si iti ofera indeajuns de mult timp sa poti admira oamenii si casele .
Cel mai mult imi place sa citesc numele strazilor,mai ales cand nu le pot citi sau pronunta:Warddykees Avenue, Horolodhe Hill, Monkbarneses Lane,Warsalpies Crescent...Si casele de tot felul-cu garaj, cu portita, cu pereti crapati, cu panouri solare, cu stropitori in curte, pisici la fereastra si multe si multe alte feluri de case cu tot felul de brizbrizuri sau pur si simplu ''to let'' . Si atunci te intrebi cum te-ai instala tu in casa aceea, daca ti-ar placea sa locuiesti acolo.
Una peste alta, ajung intr-un final la destinatia cheie unde erau multe statii de oprire si ma decid sa cobor la ultima. Pentru ca imi era indiferent,nu cunosteam nimic si toate imi erau totuna.Ce stiu este ca erau multe biserici-ca peste tot, si multe cimitire.Asa ca pentru un peisaj mai incurajator, eu am coborat la gara-gandind ca daca nu imi place, ma pot duce altundeva.
Odata ce zaresc primul om il si intreb unde este marea. El se uita lung la mine si imi zice ca suntem mult ''in land'' si ca marea este departe, nici nu imi poate  spune exact la cate mile departare, dar ca ar fi o nebunie sa merg pe jos intr-o astfel de zi ''sufocanta''-17 grade Celsius cu noroc.Asa ca intreb alt om.
Aceeasi poveste.Se pare ca nu era nici urma de mare. Iar  localnicii acestui orasel in care timpul parca statea in loc ( pentru ca indiferent in ce directie ma miscam erau stropitori in curte si mame cu carucioare si copiii cu baloane ) ori nu isi cunosteau orasul, ori erau total indiferenti la gandul ca au marea langa ei dar sunt atat de ignoranti ca nu vor sa o vada. Gand ce pentru mine era scandalos si m-am abtinut sa nu ii judec si sa ma gandesc : ''Ce superficialitate, sa stai cu marea la nas si sa nu ai idee unde este si daca este ! '' .
Asadar, incep sa mananc deja sandwich-ul pregatit pentru pranz si ma gandesc ca inapoi nu ma pot intoarce. Asa ca parca dintr-o data ma transform intr-o busola umana si ghicesc ca marea trebuie sa fie musai  in directia aceea------->.Si urmaresc sageata imaginara si nu mai intreb pe nimeni nimic, pentru ca am impresia ca oamenii de fapt doreau sa ma induca in eroare, fiind gelosi ca eu as avea sansa sa ajung la mare cand ei trebuie sa stea si sa asude impingand la carucioare si carand plase cu multe cumparaturi la musuroaiele lor cu etaje si stropitori.
Si merg si merg. ..Si ajung din nou la gara. Si trec peste linii pe un pod si ajung...la o biserica, bineinteles.Si traversez calmul cimitir si ajung pe un drum de tara, unde nu eram decat eu si briza imaginara a marii- dar din ce in ce mai reala. Si vacile pletoase-uneori ma intreb daca laptele ce il beau provine de la ele?
Strada era atat de ingusta incat daca trecea o masina ar fi trebuit aproape sa sar gardul ca sa ii fac loc sa treaca. A si trecut o masina de fapt, iar domnul de la volan m-a intrebat daca m-am ratacit...Am spus ca sunt bine, multumesc si ma bucur de priveliste si mirosul de mare.El a zambit, stia ce stia...
Am trecut pe langa ferme si undeva in departare vedeam ceva ce parea a fi un sir de barci portocalii. Zarea devenea din ce in ce mai clara si libera, fara nimic la orizont, ceea ce imi dadea un sentiment de incredere.
Cand descopar ca dau nas in nas cu indicatorul '' Old Portlethen's ''fisherman village! In fata mea statea o cladire alba cu un cos de lemn si pe ea statea scris mare The Neuk. Ma simteam ca intr-un film vechi. Dar am descoperit ca erau emancipati-era restaurantul oraselului vechi si aveau pana si dozatoare de bere, nu butoaie ruginite...
Dar era atat de frumos si curat si cand am mers pe strada principala in jos, am inceput sa vad in ceata .Era marea.
O imensitate de ceata ce devenea din ce in ce mai bleu. Primul gand erau localnicii din centrul orasului ce nu mi-au dat nicio speranta sa ajung la mare. Doream sa le fac in necaz si sa le arat ca am ajuns. Si ca ei nu stiu ca este acolo, ca ii asteapta.
Eram insa inconjurata de case. Dar un domn prea prietenos imi arata incontro sa merg-prin spatele casei lui pana la urmatoarea casa parasita si acolo caut o poarta de piatra prin care este o sapatura si ma strecor si vad marea de aproape. Pana sa plec, in generozitatea lui insista sa imi arate soparla lui imensa din spatele casei. O avea de 17 ani si am recunoscut ca era din specia varanului si a fost incantat. A aparut si mama lui- cam senila- ce m-a intrebat de patru ori daca sunt studenta si ce studiez. Tipul i-a repetat mereu cu mult calm ''Mum, she is doing Public Relations, she is coming from Aberdeen...'' . Le-am multumit si s-au oferit sa le bat in geam oricand mai trec pe acolo, sa imi arate o cale ascunsa ce duce la niste pietroaie rotunde de care numai localnicii stiu.Erau genul acela de scotieni pe care ii iubesc.

Caut gaura in poarta de piatra, dar inainte vorbesc cu domnul ce isi vopsea barca- naufragiata pe timpul iernii si o pregatea din nou de spectacol.I-am spus ca imi place mirosul de vopsea si l-am intrebat daca prindea homari cu ea, dar el mi-a raspuns cu ''Sorry darling, I'm having my hearing aid switched off ! '' Se pare ca si el se bucura de liniste si de mare...Putin mai incolo, alt batrenel prietenos din cale afara m-a avertizat ca daca vad foci cu pui sa nu ma duc langa ele,pentru ca el si-a pierdut cainele de curand care s-a apropiat curios de foci si mascului foca l-a tras in apa si l-a innecat cu intentia de a isi proteza odraslele. Eu nu aveam caine, dar poate nu a observat...

Dupa ce ma strecor prin poarta, stiu ca nu mai vreau sa plec. Soarele incalzea rocile ce se intindeau pana la poalele marii.In unele locuri se forma un fel de caus si din apa lina izvorea cate un firicel naiv de floare.Asa ca m-am intins pe rocile calde si am urmarit pescarii ce scoteau din apa homari cu plasele lor de pescari de-o viata, cu mirosul impregnat in pielea lor groasa-oamenii marii! Ii vindeau pentru multi bani la restaurantele din Aberdeen si Edinburgh.

Apoi m-am hotarat sa ma aventurez pe cararea ingusta formata de picior de om, improvizata mult prea mult, pentru ca locul era foarte salbatic. Din cand in cand, ma uitam la casele ce le lasam in urma, la fericitii ce aveau casa la gura marii si ma gandeam ca asta imi doresc si eu.

Cararea salbatica avea iarba inalta cat mine si ma simteam norocoasa ca in Scotia serpii nu sunt foarte la moda.Daca eram in Franta, nu cred ca ma aventuram pe poteca marginita de peretii verzi.Apoi au aparut lanuri de o floare ciudata si iarba frumoasa de un verde ireal.Prin ea, ma uitam la marea mult cautata .

Pana cand orice floare si arbore a disparut din privirea mea: numai rocile inalte, pescarii in departare si marea. Am ales cel mai inalt punct ca de obicei, pentru cea mai buna priveliste. Aici doi indragostiti luau masa pe un servet frumos intins pe iarba atat de pufoasa. Asa ca nu i-am deranjat si am gasit alt punct. Unde mi-am instalat eu ''baza''.Si acolo am ramas, pret de cateva ore.

Pana sa plec si sa ma intorc inapoi pe aceeasi carare, am decis sa incerc o noua poteca.Ea m-a dus la un pod ce trecea peste un parau a carei apa se varsa tot in mare si multe , multe scari duceau undeva in sus...M-am decis sa ma uit ce este la capatul lor. Si dupa multe urzici si alti ciulini am dat ...de barcile portocalii ce le zarisem din departare!!!

Mi-au fost calauza. Dar blocau poteca si nu am putut trece mai departe. Asa ca m-am intors inapoi.

Am multumit domnului cu soparla mare ce tocmai isi mai pierdea un strat de piele si dupa ce a insistat sa imi arate cum ii jumule pielea moarta de pe spate, m-am gandit daca sa ma duc si sa arunc o privire si la rocile rotunde despre care imi vorbise.

Dar m-am decis ca era de ajuns pentru o zi.Si apoi, stiam sigur ca o sa mai revin.Domnul cu varan mi-a spus ca asa este bine, sa vii numai din cand in cand, ca este foarte frumos vara sa stai langa mare dar iarna stau cu saptamanile invaluiti in ceata- ''fog''.

Insa atata timp cat este vara, recomand sa incercati sa ajungeti la mare din Portlethen, pentru ca acum stiti ca este Acolo si apoi pentru ca se merita din plin.

Cand am ajuns inapoi la autobuz, am realizat ca am pierdut biletul meu de trei lire. Dar ghici ce? Era acelasi sofer care m-a recunoscut si stiind ca aveam bilet, mi-a spus sa iau un loc. Si m-a intrebat daca am gasit marea.

Strazi si Aberdeen

Aberdeen este acest oras din Scotia ce m-a furat. Si nu vrea sa ma dea inapoi .

Are un farmec al lui aparte, ce nu il gasesc pe Union Street si nici pe Belmont.In nicun pub sau high street shop.
Dar se ascunde in stradutele ce inca le descopar- in Rosemount, in usile pictate roz si galben si cu portilele lor ruginite pe care se urca timida iedera si trandafiri mici.
In toate locurile pe care le-am colindat pe jos, invatand orasul, descoperindu-i misterele.Si toate misterele ii sunt legate de strazi.
Strazi de tot felul.Strazi cu oameni prietenosi, ce gradinaresc petecul lor de pamant, cu ferestre la care perdelele nu sunt trase niciodata si te poti uita in casele oamenilor.Strazile cu ferestre la care motaie o pisica dungata sau atenta te fixeaza cu privirea si te intrebi de este bibelou sau nu.

Imi place zona Rosemount, pentru ca aici se pare ca oamenii nu trag niciodata perdelele. Si asta este una din cele mai incredibile lucruri despre Aberdeen. Inca de la inceput am avut impresia ca oamenilor le place sa fie expusi, sa se vada din strada, este acest sentiment de comfort si familiaritate.

Am o alta teorie, cum ca unora le place sa puna lucruri frumoase le fereastra, constienti fiind ca altii le pot admira living room-ul de afara. Mergi pierdut in gandurile tale pe cate o strada si dintr-o data, la o ferestra apare cate un pian cu o partitura frumos aranjata, un sevalet, o statuie a lui Buddha cu ghirlanda de flori la gat,o corabie, un castel, statuiete de gnomi aiuriti si aranjamente de flori mai ceva ca Ikebana. Daca ai noroc, o sa vezi o lampa brodata, o biblioteca plina de carti, un semineu arzand,pereti pictati si tablouri cu rame sofisticate.Este o intreaga arta a ferestrei ce oscileaza intre bunul gust si kitsch.

Oamenilor le place sa isi arate casele si trecatorilor le place sa admire.Este o situatie win-win. Ne place  sa ne furisam privirile acolo unde nu este teritoriul nostru, sa patrundem in intimitatea unor necunoscuti, sa vadem daca ne putem identifica cu ei .

Asa ca nici eu nu am perdele.Imi fac cu mana cu vecinii de peste strada si ma privesc minute in sir cu batranica de peste drum ce sta la fereastra in fiecare seara.Nu pare a fi deranjata, m-am gandit ca poate nu ma vede.Poate are nevoie de o corabioara pusa in geam care sa o inveseleasca, sau macar un aranjament prafuit de floarea-soarelui artificiale.
Uneori, cei de pestre strada ma pot vedea cum ma urc pe dulapul de la bucatarie sa dau jos prajiturici japoneze, alune, alge de mare si alte bunatati.
 Si spun si eu o poveste. La ferestra am o glastra lebada, o stropitoare, o lumanare facuta in casa si o farfurie pictata de un artist Scotian.Si da, si eu locuiesc in Rosemount. In curand o sa cred ca este o intelegere mutuala intre toti locuitorii acestui cartier.

Farmecul sta in strazi si in parcul Victoria unde batraneii jongleaza si trag cu arcul, in Westburn parc unde arabi nepricepiti incearca sa joace fotbal si oamenii isi scot broasca testoasa la plimbare.Acolo, te opresti pe o banca si poti admira toate minunile Aberdeen-ului in timp ce iei micul dejun sau masa de pranz pe servetelul tau victorian si frumos brodat cumparat din charity.Magia locului acesta o descoperi cand mergi la cate-o dance performance de o trupa locala sau venita din alt orasel micut scotian sau la Aberdeen Arts Centre si tinerele grupuri de actori reinterpreteaza o celebra piesa de teatru ce te lasa in lacrimi.

Si imi plac oamenii de aici.Mereu ne oprim si vorbim in parc si aud tot felul de ciudatenii.Doamna cu broasca testoasa-aceea nu era o gluma, mi-a spus ca ea isi hiberneaza broasca pe care o infometeaza patru saptamanai dupa care o pune in frigider intr-o cutie! Si ne amuzam-cu toate ca eu inca sunt nedumerita si ma gandesc la cruditatea impotriva animalelor- si ii ofer din portocala mea scofalcita si organica.

Si ferestrele...Ce se cojesc de vopsea si sunt imense si reflecta soarele in zilele cu noroc.

Si plaja. Pentru ca te duci o data pe an la mare sa faci plaja si langa tine sta un cuplu cu un mic ferastrau si taie bucati de lemn de pe plaja ca sa faca opritoare de usa-door stops! Si sunt asa simpatici, incat daca ai avea o portocala ai imparti-o cu ei.

De asta m-a furat Aberdeen. Pentru ca are strazi mici si pierdute, oameni fara perdele la ferestre si show-uri de necrezut jucate de trupe necunoscute dar incredibil de talentate.

Asa ca eu ma opresc aici. pentru o vreme...

Cufar cu picioare

Pe o plaja cu nisipul cald ca painea proaspat scoasa din vatra,

undeva intr-o tara nu foarte aproape dar nici  indepartata,

o barca fara motor- ci cu panze albe, inalte si apretate de vant,

a esuat intr-o zi de toamna dupa ce o foca nervoasa a tras vasul la fund.

Pe corabie se aflau multe animale ce au fost salvate de la gradina zoologica de un Suflet Mare, ce se intrista de fiecare data cand vedea leul muscandu-si coada, pinguinul lipaind in aceeasi trei metri cubi de apa si dromaderul tinandu-si cocoasa aplecata pe-o parte.

Barca era in drumul ei spre Jungla Libera cand  patania cu foca nervoasa s-a intamplat.

Pe vas, se afla si un cufar vechi, colectat de un arheolog american de undeva dintr-un satuc romanesc de munte. Ce nu stia Domnul cu palarie de cercetas, este ca acela era un cufar ce valora mai mult de cei 250 de dolari, pentru ca era un Cufar cu Picioare.

Cufarul, istet din nascare, isi tinea bine ascunse cele sapte picioare!

In burta lui de cufar mare, era loc destul intr-ansul de un leu plictisit,

un pinguin fara spatiu de lipait si un dromader pe cale de paralizare.

Si a luat-o cufarul de-a fuga prin nisipul fierbinte, sarind cand pe-al doilea si cand pe ultimul din cele multele-i picioare ...