Obisnuiam sa merg pe poteci de padure tinandu-ma singura de mana. La o adiere de brad sau orice con cazut, imi dadeam tot singura o imbratisare.
Moment de reculegere cand glasul unei pasari pierea in luminis...
Acum cand merg prin padure imi masor pasii . Cu pasii altcuiva. Si incerc sa calc pe urmele-i ce parca niciodata nu pleaca, ci numai vin.
Moment de reculegere cand vocile noastre gandesc la fel...
In padure totul este firesc si orice se poate intampla.Seara aud bufnitele pe care le-am iubit mereu. Cu ochii lor de om, hoatele, urmaresc buhuind cum membrele lungi umane se balanseaza usor pe langa corp in timp ce falangele stau inclestate intr-o strangere de mana. Pe inserat in padure frunzele trosnesc mai frumos,ele ma roaga sa nu plec.
Obisnuiam sa merg pe poteci de padure si sa vad cu ochii-mi miopi trunchiuri,ace de brad, luminisul, busturile de lemn doborate la pamant, pene de pasari si sclipiri de apus, pe toate le vedeam in alb si negru.Dar de curand, de la o vreme, m-am colorat. Ochiul drept incepe sa vada turcoazul iar stangul...
stangul ii tine moment de reculegere dreptului de fiecare data cand irisul, bate ca o inima de prunc nou nascut-
bucurandu-se ca a mai descoperit o culoare .
No comments:
Post a Comment